Muzeul Etnografic al Transilvaniei

Clădirea în care se află sediul administrativ al Muzeului Etnografic al Transilvaniei a luat numele principalei săli din incinta edificiului, denumită „Reduta” (de la fr. redoute = sală de dans). Istoria edificiului este însă cu mult mai veche. În evul mediu, pe acest loc existau trei clădiri, de la una dintre acestea păstrându-se un ancadrament renascentist de la începutul secolului al XVII-lea. În secolul al XVIII-lea, aici a funcționat cel mai important han al Clujului, care purta numele „Calul alb” (sau „Calul Bălan”). Împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) a schimbat destinația clădirii, transformând-o într-o școală de ofițeri. Oraşul a redobândit clădirea în anul 1794, efectuând în deceniile următoare ample lucrări de renovare, finalizate după 1830. Aceste lucrări au fost realizate după planurile celor mai importanți arhitecți ai epocii: Joseph Leder, Mihály Kindt, Georg Winkler, Anton Kagerbauer.

Sala „Reduta” a găzduit, în secolul al XIX-lea, nenumărate evenimente importante din istoria politică și culturală a Transilvaniei. Aici s-au desfășurat mai multe sesiuni ale Dietei Transilvaniei, în cursul cărora au fost adoptate hotărâri extrem de importante pentru istoria Marelui Principat al Transilvaniei. În această sală au concertat câțiva dintre marii muzicieni ai lumii: Franz Liszt, Johannes Brahms, Bela Bartok, George Enescu. Aici au luat ființă Societatea Muzeului Ardelean (1859) și Societatea Maghiară de Cultură din Transilvania (1885). În 1872, în sala „Reduta” s-a desfășurat congresul Asociațiunii Transilvane pentru Cultura Poporului Român (Astra), în cursul căruia președinte al organizației a fost ales Vasile Ladislau Pop.

În 1894, în această sală s-a desfășurat cunoscutul proces politic cunoscut sub numele de „Procesul memorandiștilor”, intentat de autoritățile maghiare ale epocii fruntașilor mișcării naționale românești. În cursul acestui proces, liderul Partidului Național Român, dr. Ioan Rațiu, a rostit istoricele cuvinte: „Existența unui popor nu se discută, ea se afirmă!”.

În anul 1897, în sala „Reduta” a avut loc prima proiecție cinematografică din istoria orașului. Clădirea a găzduit congrese și întruniri ale partidelor politice și asociațiilor culturale, campionate de scrimă, baluri mascate. În anul 1925, clădirea a fost împrumutată de municipalitate Armatei române, pentru o perioadă de 25 de ani. În această perioadă, în clădire a funcționat un cazinou ofițeresc.

În anul 1957, Muzeului Etnografic la Transilvaniei i-a fost atribuit actualul său sediu, clădirea istorică „Reduta” de pe strada Memorandumului nr. 21, iar începând cu anul 1958 au început lucrările de restaurare a clădirii. Muzeul funcționează în această clădire până astăzi, transformându-se astfel într-unul dintre cele mai importante repere de pe harta culturală a României.

În accepțiunea contemporană curentă, Transilvania cuprinde atât spațiul intracarpatic al Transilvaniei medievale, cât şi Maramureșul, Crișana și Banatul, ținuturi împreună cu care a alcătuit şi alcătuiește, sub aspectul culturii rurale,  o arie relativ unitară. Dimensiunea interculturală definește fundamental această arie, în care elemente culturale mediteraneene, est-europene şi vest-europene au coexistat, parte amalgamate în creuzetul unei existențe cotidiene comune, parte delimitate conștient, printr-un demers identitar țintit. Sistemul social-economic rigid, care a menținut structurile feudale, în mediul rural, până la jumătatea secolului al XIX-lea, a generat în Transilvania un puternic clivaj între mediul orășenesc, conectat în bună măsură la valorile citadine central şi vest-europene, şi mediul sătesc, menținut într-o relativă autarhie, ce a favorizat conservarea, până târziu, a unor tehnici şi mentalități arhaice.

Actuala expoziție permanentă, intitulată „Cultura populară din Transilvania – sec. XVIII–XX”, vernisată în anul 2006, încearcă să reconstituie, prin exponate, acest univers rural, caracterizat prin organicitate, evidențiind complexitatea sa nebănuită şi coerența funcțională a componentelor sale.

Expoziția abordează – în maniera devenită clasică în muzeografia etnografică  – principalele domenii ale culturii materiale şi spirituale din Transilvania rurală, ilustrate prin exponate reprezentative, selectate din cele peste 40.000 de artefacte existente în colecțiile instituției noastre.

Expoziția debutează cu reprezentarea ocupațiilor tradiționale, începând cu cele arhaice (culesul din natură, vânătoarea, pescuitul, albinăritul) şi continuând cu cele principale (cultivarea pământului şi creșterea animalelor).

Pieselor simple, dar extrem de ingenioase, caracteristice ocupațiilor din prima categorie (improvizații din scoarță de copac, din trunchiuri scorburoase, din coarne de animale, din nuiele împletite etc.) le urmează uneltele diversificate, cu grad de complexitate superior, utilizate în activitățile agricole şi pastorale şi expuse în ordinea dictată de desfășurarea proceselor tehnologice specifice. Fotografiile de arhivă jalonează aceste procese şi contribuie la reconstituirea atmosferei caracteristice satului tradițional. Întregul ansamblu de obiecte şi imagini ilustrează profilul ocupațional mixt al țărănimii transilvănene, esențial în cadrul unei economii de subzistență.

Sectorul meşteşugurilor tradiţionale este organizat în funcţie de materia primă supusă prelucrării (lemn, lut, metale, blană, piele, lână, plante textile) şi conţine atât piese realizate de meşterii ţărani, cât şi – acolo unde este cazul – piese realizate în cadrul breslelor, evidenţiindu-se astfel faptul că meşterii din prima categorie utilizează unelte şi tehnici simple şi apropiate de natură, pe când breslaşii dezvoltă aceste tehnici, întemeind pe vechea bază o tradiţie productivă proprie, evoluată.

O atenţie specială s-a acordat în cadrul acestui sector meşteşugului prelucrării în gospodărie a fibrelor textile şi a lânii, meşteşug atât de dezvoltat în satele transilvănene, încât a fost ridicat la nivelul unei veritabile industrii casnice textile. Pe lângă unelte necesare prelucrării fibrelor, sunt expuse în acest sector produsele finite: ţesături şi cusături româneşti, maghiare şi săseşti, utilizate – cu funcţie practică sau decorativă – în interioarele ţărăneşti tradiţionale. Diferitele categorii de piese textile expuse (ştergare, feţe de pernă, acoperitoare de pat, de masă sau de laviţă) ilustrează concepţia asemănătoare a celor trei etnii transilvănene în privinţa organizării interiorului rural tradiţional, în timp ce diferenţele apărute la nivelul ornamenticii şi cromaticii evidenţiază în unele cazuri o opţiune pentru surse de inspiraţie din alt orizont cultural, surse care, prelucrate, au potenţat amprenta etnică. De asemenea, sectorul cuprinde piese de mobilier țărănesc. 

În sectorul care ilustrează alimentaţia tradiţională este prezentat inventarul casnic utilizat pentru gătit - la vatra liberă - în casele ţărăneşti transilvănene de la sfârşitul secolului al XIX-lea și tipare folosite pentru a face turtă dulce și câteva exemplare de turtă dulce.  Pe lângă diversele produse agricole și meșteșugărești, necesare vieții de zi cu zi, în târguri se comercializau și produse alimentare realizate de meșteri specializați. Turta dulce era produsul nelipsit al târgului. Tiparele expuse datează din secolul al XIX-lea, unele dintre ele păstrând inițialele (F.F.) sau numele (LUKAS SCHUCH) autorului. Modulul expozițional este completat de lucrări contemporane ale turtarului Dénesi Ildikó. 

Existenţa seculară a unor anumite conjuncturi social-economice şi culturale zonale a creat în Transilvania, treptat, zone etnografice cu personalitate distinctă, ale căror mărci identitare au fost evidenţiate prin aspectul aparte al costumului popular local. Deşi aveau o structură de bază unitară, costumele zonale aparţinând aceleiaşi etnii conţineau trăsături particulare, care le diferenţiau exact în măsura în care puteau deveni suport identitar pentru comunităţi care îşi cultivau personalitatea distinctă. În cazul unor etnii diferite, care au coexistat timp de secole într-un teritoriu anume, tendinţa de a se defini prin diferenţiere a fost mai puternică şi s-a manifestat prin sublinierea elementelor specifice din structura costumului, cărora li se atribuia o energie identitară deosebită. Costumele ţărăneşti expuse datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi sunt reprezentative pentru Ţara Făgăraşului, Mărginimea Sibiului, Secuime, Oaş, Maramureş, Năsăud, zona saşilor bistriţeni, Mocănimea Arieşului, Călata, pentru zonele Beiuş şi Ineu, Cărbunari şi Pădureni. Podoabele expuse în vitrine provin din Bihor, Oaş, din zonele Meseş şi Târnave, din zona săsească bistriţeană şi sibiană, din Pădureni, Ţara Haţegului şi Banat, din zonele Călata, Odorhei şi Trascău, din zona Bran.